Morfina din litera A

Nichita s-a lăsat cu capul în palme. Tace de zile întregi. Din când în când, îşi toarnă în pahar. Mă priveşte dezorientat, tulbure. Pare că nu mă recunoaşte.

-Nichita…bătrâne! Ce s-a întamplat?

-Am uitat lecţi despre cub, copile. Am uitat toate cântecele mele, am uitat cuvintele. Am uitat să mai fiu eu. De fapt, cred că nu am ştiut niciodată să fiu eu. Am rămas ca un bagaj la biroul de obiecte pierdute.

Suspină. Singurătatea lui în mijlocul oamenilor îmi pare cea mai înaltă formă de ascetism.

Vorbeşte în pilde, ca de fiecare dată.

-Am muncit, am ridicat din granit o statuie. Mare, frumoasă, la picioarele ei obisnuiam să odihnesc atunci când simţeam că sfârşitul mi-e aproape. Îndepărtam acolo toată schimonoseala lumii ăsteia, numai atingându-i soclul. Cînd mi-era cald, când simţeam că ard de sete ca deşertul….o sărutam. Şi acum nu pot dărâma ce am ridicat cu mâinile mele. Îmi simt buzele crăpate, şi gustul sângelui care-mi ţâşneşte pe ele, sărat, mă însetează şi mai rău.

 

Aerul era tot mai incarcat de fumul tigarilor, si muzica in surdina parea ca se aude tot mai tare. Zaceau cuvintele in noapte, si pareau ca vor sa explodeze ca tunetele
-Nichita, tu poti sa zbori?
-Sunt om doar, si a zbura e omeneste, nu?
-Cum zbori, daca nu ai aripi? Mi-e peste puterea intelegerii.
-Nu am aripi, e drept. Dar am doua verbe ca doi zmei. Pe primul incalec cu piciorul drept, si ma poarta sus, sus de tot, atat de repede ca abea ii tin fraul. incalec pe "a iubi", si aproape ca ma lovesc cu tampla de stele. Si daca vreau sa cobor, pun piciorul stang pe "a trai". Zmeul asta, cel de-al doilea, zboara incet, si nu-i plac inaltimile. Ma tine totusi deasupra norilor, si izbucneste uneori intr-un galop nebunesc prin ploaie. Alteori incalec pe amandoi, atunci cand vreau sa simt si agonia si extazul cum imi alearga prin vene. Si zmeii mei trag de mine sa ma rupa in doua.
- Care din zmei ti-e mai aproape?
-Amandoi mi-s dragi. Fara ei as sta pe pamant, duhnind a banalitate.

Aerul era tot mai incarcat de fumul tigarilor, si muzica in surdina parea ca se aude tot mai tare. Zaceau cuvintele in noapte, si pareau ca vor sa explodeze ca tunetele
-Nichita, tu poti sa zbori?
-Sunt om doar, si a zbura e omeneste, nu?
-Cum zbori, daca nu ai aripi? Mi-e peste puterea intelegerii.
-Nu am aripi, e drept. Dar am doua verbe ca doi zmei. Pe primul incalec cu piciorul drept, si ma poarta sus, sus de tot, atat de repede ca abea ii tin fraul. incalec pe "a iubi", si aproape ca ma lovesc cu tampla de stele. Si daca vreau sa cobor, pun piciorul stang pe "a trai". Zmeul asta, cel de-al doilea, zboara incet, si nu-i plac inaltimile. Ma tine totusi deasupra norilor, si izbucneste uneori intr-un galop nebunesc prin ploaie. Alteori incalec pe amandoi, atunci cand vreau sa simt si agonia si extazul cum imi alearga prin vene. Si zmeii mei trag de mine sa ma rupa in doua.
- Care din zmei ti-e mai aproape?
-Amandoi mi-s dragi. Fara ei as sta pe pamant, duhnind a banalitate.

Împărţeam între noi, că doi copiii

Totul; amintiri, atingeri, tristeţi, bucurii

Împărţeam între noi fără să ne pese

Fericirile, din ce în ce mai dese.

 

Ne plimbăm prin parcuri, frumoşi, nepăsători

Numărând teii, mirosindu-le floarea uneori

Am fi strâns nisipul sub picioarele noastre

În nopţile târzii, albastre.

 

- Ai scris? Mă întrebă Nichita.

- Am scris, am scris. Dar ce-ţi veni?

- Am închis ochii şi am visat într-o secundă
tot marşul acesta suav al unei vieţi lângă Ea.

- Aşadar, tot mai visezi la Ea, Nichita?

- Visez, visez, căci numai visul calcă peste
distanţe cu bocancii. Şi dacă visez destul de mult, e ca şi cum mi-ar sta alături.
O simt vie, şi se zbate la pieptul meu simţindu-se femeie, şi făcându-mă să mă
simt bărbat. O plămădesc în cuvinte de orice fel, am prefăcut-o în limba mea
maternă, a devenit limbajul inimii. Şi e singurul pe care mai ştiu să-l
folosesc bine. Tu nu o visezi din când în când?… o visezi, nu-mi răspunde, văd
în privirea ta flacăra aia pe care nu ai cum să o ascunzi de mine. Ştiu tot, şi
nu-mi scapă nimic. O visezi, o atingi dimineaţa mângâind perna, şi îţi înfunzi
nasul ăla borcănat al tău în aşternuturi adulmecându-i mirosul. Ţi-e dor, dor
de urli noaptea în tăcere, dor de nu-ţi găseşti liniştea.

- Deci ştii tot, Nichita…

- Ştiu, pentru că ţi-ai tatuat pe inimă numele
ei, şi era prea mare să încapă în sufletul ăla mic şi negru al tău. Şi te-a
cuprins numele ei peste tot.

- Revenind la visare…

- Visare, visare. Nu e visare, prostule, Înţelege
că ne-am pierdut de mult dreptul de a visa, în virtutea faptului că suntem
oameni. Visarea ar fi ceva ireal, noi materializam irealul, materia noastră
cenuşie creează adevăruri palpabile. Nu visezi nici tu, nici eu. Suntem doar
demiurgi, am şters două dimensiuni, spaţiul şi timpul, ne-a rămas dimensiunea
sentimentelor. Singura dimensiune care contează cu adevărat, şi n-o poţi strica
nici cu Dumnezei mulţi şi puternici care lovesc în ea cu fulgere. O să le râdă în
faţă, întrebându-i "doar atât puteţi? O, voi Dumnezei
atotputernici!". Simte visele, pune degetul pe ele ca Toma pe rănile lui
Hristos, şi încrede-te în ele, focul care arde în tine le căleşte, le face tari
ca oţelul. Şi de-ai muri cumva înainte dea-ţi strânge-n braţe visul, Dincolo
vei avea o nemurire întreaga timp să o faci.

 

 

 

 

 

 

 

-Maestre, cum definiti tacerea?
Si Nichita, din ce in ce mai beat, cu vorba incarcata greoi de plumb, isi toarna cu mana rasucita inca un pahar de vodka. Ma priveste fix, si aproape ca ii zaresc nebunia dincolo de pupilele dilatate, scaldate deodata in lacrimi.
- Copile, tacerea……ta…tacerea- zise el in timp ce respiratia ii devenea sacadata- tacerea e un ucigas al sufletului. Copile, tacerea e e ca ploaia care-ti curge prin acoperis, pe care o auzi picurand in ligheanul albastru pus in mijlocul camerei. Tacerea o auzi cum ti se scurge- si accentua ultimul cuvant cu un suierat lugubru- ti se scurge crancen, neoprit, peste tine pana te acopera.
-Cand este timpul tacerii?
-Tacerea apare cand moare, cand moare orice, cand moare un "tu", un "noi", un "ceva". nu-ti fie teama sa nu taci, caci n-ai zile de doliu.
-Linistea e ca un doliu, maestre?
- Linistea e un giulgiu, nu un doliu. Linistea se arunca peste tine ca naframa peste morti, si abia o vei fi zarit-o, ca vei si mirosi a lumanari si a vesnicie.
- Se tace, Nichita, in dragoste?
- In dragoste , fiule , se tace mai mult ca oriunde. Caci dragostea estea moartea lui unu, si invierea lui doi. Si abea cand te-ai lepadat de trei ori de tine ca de Hristos, la cantatul cocosului, vei fi ingropat si inviat. Pana atunci, rastigneste-ti dragostele pe cruci de scobitori.
…

 

- Si cum iti mai merge , batrane?
-Uite si eu , bantui prin gandurie voastre in fiecare zi,  si-mi pare rau ca n-am trait mai mult, mama ei de viata.
-Ai scris frumos totusi, de dragoste in toate felurile.
-Am scris pe dracu bai, pustiule. Daca n-o traiesti, tot degeaba scrii.
-Dar…. in toate versurile tale am regasit dragostea curata, pe care o simt eu, in fiece piatra am gasit zeita mea. Si e mare lucru, e ca si cum ai fi avut premonitii cu zeci de ani inainte.
- Inseamna ca zeita ta a cazut din poezii, s-a scurs seva cuvintelor si s-a materializat in ea. Caci eu nu am sperat niciodata sa existe femeia aia, departe de mine gandul asta.
-Exista maestre, este vie si chiar mai presus de cuvinte, sunt enciclopedii intregi numai despre ea care asteapta sa fie scrise, si sute de mii de randuri din poezie.
-Tine-o strans in inima, baiete. Tine-o in inima si de inima, pana vise albesc oasele. Si de-o fi sa muriti vreodata, sa luati locul verbelor in frazele mele.

 

Aş fi vrut să te păstrez în braţe
aşa cum ţin trupul copilăriei, întrecut,
cu morţile-i nerepetate.
Şi să te-mbrăţişez cu coastele-aş fi vrut.

 Te-am strans in brate tare, prea tare, ca si cum ar fi fost ultimul lucru pe care l-as fi facut. Si  mi-ai raspuns la fel, am simtit mainile tale fine strangandu-ma asemeni. Ma temeam de dimineata, ma temeam de clipa cand vei fi plecat, intrebandu-ma cand vei mai veni sa imi picuri caldura in suflet.

*** Multumesc lui Nichita Stanescu pentru ca exista, si pentru ca a smuls din trupul limbii cuvintele pe care eu le traiesc acum ca pe o piesa de teatru. Poate cea mai frumoasa piesa, fara public, jucata intre doua suflete, din noapte in noapte.

 

Nichita Stanescu, desigur, la festivalul producatorilor d efilm independenti Constanta 2008. Documentar. Mi-a lasat un gust putin amar. Aia mica

a avut ideea sa ne culturalizam putin in oceanul asta de mizerie si prost gust. Nu vreau ca aceasta sa fie o cronica a unui film….insa mi-a lasat gustul amar doar pentru ca a fost PREA scurt. Inteleg dom’le, este scurt metraj, dar de Nichita nu te poti satura nici in 30 de ore, este spumos, jovial, radiaza de umanitate si ludic, emana poezie in stadiu pur din toti porii.Sotia lui Nichita vorbeste despre el…la fel cum l-a cunoscut toata lumea.Nu avea nimic de ascuns deci, nimic senzational dincolo de ce era senzational. Ce dracu facea insa Marin Mincu impreuna cu Nichita in Belgrad? Afara cu Marin Mincu din film.

Nichita Stanescu, desigur, la festivalul producatorilor d efilm independenti Constanta 2008. Documentar. Mi-a lasat un gust putin amar. Aia mica

a avut ideea sa ne culturalizam putin in oceanul asta de mizerie si prost gust. Nu vreau ca aceasta sa fie o cronica a unui film….insa mi-a lasat gustul amar doar pentru ca a fost PREA scurt. Inteleg dom’le, este scurt metraj, dar de Nichita nu te poti satura nici in 30 de ore, este spumos, jovial, radiaza de umanitate si ludic, emana poezie in stadiu pur din toti porii.Sotia lui Nichita vorbeste despre el…la fel cum l-a cunoscut toata lumea.Nu avea nimic de ascuns deci, nimic senzational dincolo de ce era senzational. Ce dracu facea insa Marin Mincu impreuna cu Nichita in Belgrad? Afara cu Marin Mincu din film.