Entries tagged with “Nichita St?nescu”.


Nichita s-a l?sat cu capul n palme. Tace de zile ntregi. Din cnd n cnd, ?i toarn? n pahar. M? prive?te dezorientat, tulbure. Pare c? nu m? recunoa?te.
-Nichita…b?trne! Ce s-a ntamplat?
-Am uitat lec?i despre cub , copile. Am uitat toate cntecele mele, am uitat cuvintele. Am uitat s? mai fiu eu. De fapt, cred c? nu am ?tiut niciodat? s? fiu eu. Am r?mas ca un bagaj la biroul de obiecte pierdute.
Suspin?. Singur?tatea lui n mijlocul oamenilor mi pare cea mai nalt? form? de ascetism.
Vorbe?te n pilde, ca de fiecare dat?.
-Am muncit, am ridicat din granit o statuie. Mare, frumoas?, la picioarele ei obisnuiam s? odihnesc atunci cnd sim?eam c? sfr?itul mi-e aproape. ndep?rtam acolo toat? schimonoseala lumii ?steia, numai atingndu-i soclul. Cnd mi-era cald, cnd sim?eam c? ard de sete ca de?ertul….o s?rutam. ?i acum nu pot d?rma ce am ridicat cu minile mele. mi simt buzele cr?pate, ?i gustul sngelui care-mi ??ne?te pe ele, s?rat, m? nseteaz? ?i mai r?u.
 
Aerul era tot mai incarcat de fumul tigarilor, si muzica in surdina parea ca se aude tot mai tare. Zaceau cuvintele in noapte, si pareau ca vor sa explodeze ca tunetele
-Nichita, tu poti sa zbori?
-Sunt om doar, si a zbura e omeneste, nu?
-Cum zbori, daca nu ai aripi ? Mi-e peste puterea intelegerii.
-Nu am aripi, e drept. Dar am doua verbe ca doi zmei. Pe primul incalec cu piciorul drept, si ma poarta sus, sus de tot, atat de repede ca abea ii tin fraul. incalec pe "a iubi", si aproape ca ma lovesc cu tampla de stele. Si daca vreau sa cobor, pun piciorul stang pe "a trai". Zmeul asta, cel de-al doilea , zboara incet, si nu-i plac inaltimile. Ma tine totusi deasupra norilor, si izbucneste uneori intr-un galop nebunesc prin ploaie. Alteori incalec pe amandoi, atunci cand vreau sa simt si agonia si extazul cum imi alearga prin vene . Si zmeii mei trag de mine sa ma rupa in doua.
- Care din zmei ti-e mai aproape?
-Amandoi mi-s dragi. Fara ei as sta pe pamant, duhnind a banalitate.
Aerul era tot mai incarcat de fumul tigarilor, si muzica in surdina parea ca se aude tot mai tare. Zaceau cuvintele in noapte, si pareau ca vor sa explodeze ca tunetele
-Nichita, tu poti sa zbori?
-Sunt om doar, si a zbura e omeneste, nu?
-Cum zbori, daca nu ai aripi ? Mi-e peste puterea intelegerii.
-Nu am aripi, e drept. Dar am doua verbe ca doi zmei. Pe primul incalec cu piciorul drept, si ma poarta sus, sus de tot, atat de repede ca abea ii tin fraul. incalec pe "a iubi", si aproape ca ma lovesc cu tampla de stele. Si daca vreau sa cobor, pun piciorul stang pe "a trai". Zmeul asta, cel de-al doilea , zboara incet, si nu-i plac inaltimile. Ma tine totusi deasupra norilor, si izbucneste uneori intr-un galop nebunesc prin ploaie. Alteori incalec pe amandoi, atunci cand vreau sa simt si agonia si extazul cum imi alearga prin vene . Si zmeii mei trag de mine sa ma rupa in doua.
- Care din zmei ti-e mai aproape?
-Amandoi mi-s dragi. Fara ei as sta pe pamant, duhnind a banalitate.

mp?r?eam ntre noi, c? doi copiii

Totul; amintiri, atingeri, triste?i, bucurii

mp?r?eam ntre noi f?r? s? ne pese

Fericirile, din ce n ce mai dese.


 

Ne plimb?m prin parcuri, frumo?i, nep?s?tori

Num?rnd teii, mirosindu-le floarea uneori

Am fi strns nisipul sub picioarele noastre

n nop?ile trzii, albastre.


 

- Ai scris? M? ntreb? Nichita.

- Am scris, am scris. Dar ce-?i veni?

- Am nchis ochii ?i am visat ntr-o secund?
tot mar?ul acesta suav al unei vie?i lng? Ea.

- A?adar, tot mai visezi la Ea, Nichita?

- Visez, visez, c?ci numai visul calc? peste
distan?e cu bocancii. ?i dac? visez destul de mult, e ca ?i cum mi-ar sta al?turi.
O simt vie, ?i se zbate la pieptul meu sim?indu-se femeie, ?i f?cndu-m? s? m?
simt b?rbat. O pl?m?desc n cuvinte de orice fel, am pref?cut-o n limba mea
matern?, a devenit limbajul inimii. ?i e singurul pe care mai ?tiu s?-l
folosesc bine. Tu nu o visezi din cnd n cnd?… o visezi, nu-mi r?spunde, v?d
n privirea ta flac?ra aia pe care nu ai cum s? o ascunzi de mine. ?tiu tot, ?i
nu-mi scap? nimic. O visezi, o atingi diminea?a mngind perna, ?i ?i nfunzi
nasul ?la borc?nat al t?u n a?ternuturi adulmecndu-i mirosul. ?i-e dor, dor
de urli noaptea n t?cere, dor de nu-?i g?se?ti lini?tea.

- Deci ?tii tot, Nichita…

- ?tiu, pentru c? ?i-ai tatuat pe inim? numele
ei, ?i era prea mare s? ncap? n sufletul ?la mic ?i negru al t?u. ?i te-a
cuprins numele ei peste tot.

- Revenind la visare…

- Visare, visare. Nu e visare, prostule, n?elege
c? ne-am pierdut de mult dreptul de a visa, n virtutea faptului c? suntem
oameni. Visarea ar fi ceva ireal, noi materializam irealul, materia noastr?
cenu?ie creeaz? adev?ruri palpabile. Nu visezi nici tu, nici eu. Suntem doar
demiurgi, am ?ters dou? dimensiuni, spa?iul ?i timpul, ne-a r?mas dimensiunea
sentimentelor. Singura dimensiune care conteaz? cu adev?rat, ?i n-o po?i strica
nici cu Dumnezei mul?i ?i puternici care lovesc n ea cu fulgere. O s? le rd? n
fa??, ntrebndu-i "doar att pute?i? O, voi Dumnezei
atotputernici!". Simte visele, pune degetul pe ele ca Toma pe r?nile lui
Hristos, ?i ncrede-te n ele, focul care arde n tine le c?le?te, le face tari
ca o?elul. ?i de-ai muri cumva nainte dea-?i strnge-n bra?e visul, Dincolo
vei avea o nemurire ntreaga timp s? o faci.


 


 


 


 


 


 

 

-Maestre, cum definiti tacerea?
Si Nichita, din ce in ce mai beat, cu vorba incarcata greoi de plumb, isi toarna cu mana rasucita inca un pahar de vodka . Ma priveste fix, si aproape ca ii zaresc nebunia dincolo de pupilele dilatate, scaldate deodata in lacrimi.
- Copile, tacerea……ta…tacerea- zise el in timp ce respiratia ii devenea sacadata- tacerea e un ucigas al sufletului. Copile, tacerea e e ca ploaia care-ti curge prin acoperis, pe care o auzi picurand in ligheanul albastru pus in mijlocul camerei. Tacerea o auzi cum ti se scurge- si accentua ultimul cuvant cu un suierat lugubru- ti se scurge crancen, neoprit, peste tine pana te acopera.
-Cand este timpul tacerii?
-Tacerea apare cand moare, cand moare orice, cand moare un "tu", un "noi", un "ceva". nu-ti fie teama sa nu taci, caci n-ai zile de doliu .
-Linistea e ca un doliu, maestre?
- Linistea e un giulgiu, nu un doliu. Linistea se arunca peste tine ca naframa peste morti, si abia o vei fi zarit-o, ca vei si mirosi a lumanari si a vesnicie.
- Se tace, Nichita, in dragoste?
- In dragoste , fiule , se tace mai mult ca oriunde. Caci dragostea estea moartea lui unu, si invierea lui doi. Si abea cand te-ai lepadat de trei ori de tine ca de Hristos, la cantatul cocosului, vei fi ingropat si inviat. Pana atunci, rastigneste-ti dragostele pe cruci de scobitori.

 

- Si cum iti mai merge , batrane?
-Uite si eu , bantui prin gandurie voastre in fiecare zi,  si-mi pare rau ca n-am trait mai mult, mama ei de viata.
-Ai scris frumos totusi, de dragoste in toate felurile.
-Am scris pe dracu bai, pustiule. Daca n-o traiesti, tot degeaba scrii.
-Dar…. in toate versurile tale am regasit dragostea curata, pe care o simt eu, in fiece piatra am gasit zeita mea. Si e mare lucru, e ca si cum ai fi avut premonitii cu zeci de ani inainte.
- Inseamna ca zeita ta a cazut din poezii, s-a scurs seva cuvintelor si s-a materializat in ea. Caci eu nu am sperat niciodata sa existe femeia aia, departe de mine gandul asta.
-Exista maestre, este vie si chiar mai presus de cuvinte, sunt enciclopedii intregi numai despre ea care asteapta sa fie scrise, si sute de mii de randuri din poezie.
-Tine-o strans in inima, baiete. Tine-o in inima si de inima, pana vise albesc oasele. Si de-o fi sa muriti vreodata, sa luati locul verbelor in frazele mele.

* Astea toate pe stare de Mandalay, dupa multi ani.

 

 
Cnd ne-am z?rit, aerul dintre noi

?i-a aruncat dintr-o dat?
imaginea copacilor, indiferen?i ?i goi,
pe care-o las? s?-l str?bat?.
 
Nu erau in acea seara nici copaci, nici indiferenta. Doar doua priviri ce s-au intalnit. Si ceva nedefinit s-a petrecut in mine, albastrul ochilor mei pierzandu-se in verdele tau irizat.
 
Oh, ne-am zvrlit, strigndu-ne pe nume,
unul spre cel?lalt, ?i-att de iute,
c? timpul se turti-ntre piepturile noastre,
?i ora, lovit?, se sparse-n minute.
 
Ne-am azvarlit, fara  cuvinte, in dansul acelas usor, si timpul a ramas incremenit intre zambetele noastre. Ore? Zile? Nici eu nu stiu, imi amintesc doar cum imi doream ca seara aceea sa nu se mai termine.

A? fi vrut s? te p?strez n bra?e
a?a cum ?in trupul copil?riei, ntrecut,
cu mor?ile-i nerepetate.
?i s? te-mbr??i?ez cu coastele-a? fi vrut.

 Te-am strans in brate tare, prea tare, ca si cum ar fi fost ultimul lucru pe care l-as fi facut. Si  mi-ai raspuns la fel, am simtit mainile tale fine strangandu-ma asemeni. Ma temeam de dimineata, ma temeam de clipa cand vei fi plecat, intrebandu-ma cand vei mai veni sa imi picuri caldura in suflet.

*** Multumesc lui Nichita Stanescu pentru ca exista, si pentru ca a smuls din trupul limbii cuvintele pe care eu le traiesc acum ca pe o piesa de teatru. Poate cea mai frumoasa piesa, fara public, jucata intre doua suflete, din noapte in noapte.

 
Nichita Stanescu , desigur, la festivalul producatorilor d efilm independenti Constanta 2008. Documentar. Mi-a lasat un gust putin amar. Aia mica
a avut ideea sa ne culturalizam putin in oceanul asta de mizerie si prost gust. Nu vreau ca aceasta sa fie o cronica a unui film….insa mi-a lasat gustul amar doar pentru ca a fost PREA scurt. Inteleg dom’le, este scurt metraj , dar de Nichita nu te poti satura nici in 30 de ore, este spumos, jovial, radiaza de umanitate si ludic, emana poezie in stadiu pur din toti porii.Sotia lui Nichita vorbeste despre el…la fel cum l-a cunoscut toata lumea.Nu avea nimic de ascuns deci, nimic senzational dincolo de ce era senzational. Ce dracu facea insa Marin Mincu impreuna cu Nichita in Belgrad ? Afara cu Marin Mincu din film.

 
Recomandarea: daca ajungeti in Constanta, NEAPARAT  trebuie vazut. La fel ca multe alte filme de la IPIFF  
Nichita Stanescu , desigur, la festivalul producatorilor d efilm independenti Constanta 2008. Documentar. Mi-a lasat un gust putin amar. Aia mica
a avut ideea sa ne culturalizam putin in oceanul asta de mizerie si prost gust. Nu vreau ca aceasta sa fie o cronica a unui film….insa mi-a lasat gustul amar doar pentru ca a fost PREA scurt. Inteleg dom’le, este scurt metraj , dar de Nichita nu te poti satura nici in 30 de ore, este spumos, jovial, radiaza de umanitate si ludic, emana poezie in stadiu pur din toti porii.Sotia lui Nichita vorbeste despre el…la fel cum l-a cunoscut toata lumea.Nu avea nimic de ascuns deci, nimic senzational dincolo de ce era senzational. Ce dracu facea insa Marin Mincu impreuna cu Nichita in Belgrad ? Afara cu Marin Mincu din film.

 
Recomandarea: daca ajungeti in Constanta, NEAPARAT  trebuie vazut. La fel ca multe alte filme de la IPIFF  
Weblog

Toate drepturile rezervate Weblog.ro

X