Entries tagged with “In vapaia lunii”.


Am evitat de 2 zile sa scriu despre asta. Dar mi s-a asezat pe creier ca o placa de beton peste petecul de nisip din Vama. Luna plina si-a facut iar de cap cu mine. Ia-ma, arunca-ma in gol, dar lasa-ma sa inchid ochii. Nu mai stiu ce este somnul, bantui noaptea prin camera, numarandu-mi pasii.5 pasi de la fereastra pana la perete, doi pasi din pat pana la birou. Se deschide fereastra, sau poate este doar in mintea mea….aprind inca o tigara, ma innec, tusesc. Din fumul tarziu mi se inchipuie fel de fel de siluete. Oameni, caini care parca urla la luna. "E semn c-aici, in zadar, isi cheama Luna lupii la altar" ….Doru Stanculescu pare ca a uitat sa taca, Irisii cu "Luna plina" le fel. Fumul parca a inghetat deasupra mainilor mele….o noua luna efemera din fum se naste, si langa ea parca imi apare chipul ei, cuvintele ei. Luna plina isi scrie o carte siesi, despre cum rade de mine in fiecare luna ca menstruatia degenerata in dismenoree. Imi tremura mainile, as bea ceva tare, sa simt cum imi arde esofagul cand inghit, sa ma simt exoftalmic, apoi sa revin la viata. Nu gasesc nimic, si tremur in continuare. Vorbesc cu mine insumi, imi recit Nichita. As vrea sa ii spun ei, poate razbat cuvintele mele dincolo de Luna. Uite-o, uite-o cum sta acolo, deasupra stalpului de electricitiate, dispretuitoare. " Eu sunt deasupra voastra, si fac ce vreau din voi, fac ce vreau si din mare….o ridic, o ridic pana la refuz, apoi o las sa cada." Si eu sunt un fel de mare, traiesc din flux in flux, din reflux in reflux, mi se ridica sufletul si cade, regulat, ca si cum ar fi singurul lucru pe care il stie.Imi ajunge cu solstitiile astea lunare, in care cea mai lunga noapte, cea mai aroganta noapte uita sa se termine, in care diminetile sunt sechestrate in partea intunecata a lunii.Delir constient, nimic altceva.

show_2f29f60a180582(448, 46);

Alina Manole – luna patrata

I.Despre Ea
si altele asemenea


 

Nu cu multa vreme in urma, Ea a venit la mine plangand. Ea care tot timpul
zambea luminand incaperea sau parcul, dupa caz.In acea zi plangea. Desi o
iubeam, sau credeam
ca o iubesc, nu ma interesa de ce plange ci doar de cat timp. Chipul
ei, brazdat de
urmele lacrimilor, nu am atragea , niciodata nu o facuse decat
in masura in care ii
oglindea starile sufletesti. Ii iubeam chipul doar pentru ca exprima ura, sau
furie intr-un
anume moment.

            Ii iubeam intreaga fiinta
de fapt doar
pentru ca aceasta era salasul sufletului ei,singurul lucru care
merita sa fie iubit pentru valoarea sa intrinseca.Probabil ca eram egoist si
infumurat, dar eram constient de asta.

            Asadar a venit la mine
plangand, Ea care nu plangea niciodata . Probabil ca as fi ramas indiferent
daca nu mi-ar fi spus :

-Ma doare sufletul !, atunci cand am intrebat-o de ce plange, insa
doar ca o intrebare de curtoazie

            Insa este nevoie de o
precizare.Ea este absolutizarea celorlalte, Ea nu este unica , ci multipla in
simplitate. Caci Ea s-a nascut ca un mijloc de a ma dezvinovati(dezvinovatirea
trebuie inteleasa ca o datorie morala impusa, de exterior).
Ea inglobeaza cate o particica din Celelalte, din fiecare iubind
cate o parte a sufletului, anume aceea care era contrara asteptarilor mele.

            Am iubit gesturile Lor necugetate,
am iubit impulsurile de moment, am iubit cuvintele neasteptate, ?i grimasele
facute in cele mai intime momente.
Numai astfel o pot intrgi pe Ea, ?i asta numai pentru ca ea nu se gaseste
intreaga nicaieri.Nu numai ca ea nu are chip, dar ea ar putea la fel de bine sa
nu aiba nici trup. Asta nu m-ar putea impiedica sa o iubesc ca peu ana ce are
si chip si trup, dar care ricum imi sunt indiferente.

-De ce te doare sufletul ? o intrebai in speranta ca imi va raspunde .

-Nu pot sa spun. Nici eu nu imi dau seama dece. Simt ca un fel de apasare,
o neliniste, un zbucium

 Anxietate  gandii eu. Aveam si eu astfel de momente. Te
trezesti bine dispus, si deodata o neliniste, care uneori se transforma in
panica  pune stapanire pe tine. Cel mai
mic gest, orice cuvant iti apare ca o amenintare, orice persoana care se
apropie de tine iti este potrivnica, dusman. Sudori reci te cuprind.Si nu
exista o cauza anatomica pentru aceasta.Asa ca invinovatim sufletul.   Am
sufletul greu  spunem.dar Ea nu avea doar sufletul greu. ea avea
constinta incarcata , ?i acest fapt valoareaza mia mult decat o mie de marturii
?i dezvinovatiri ale mele.

-Am facut ceva
rau !…imi spuse pe un ton sovaielnic, asteptand poate sa izbucnesc

In scimb i-am
zis calm :

-Ce?

-Mi-am dorit sa fii altfel !

            Aceste cuvinte au avut
efectul unui pumnal-bumerang : au patruns pana in adancul fiintei mele,
m-au ranit, apoi s-au intors in adancul fiintei Ei si au ranit-o.

-Si eu mi te-as fi dorit numai pentru mine. i-am ripostat. Dar tu ai
binevoit sa iti petreci timpul cu niste necunoscuti.

Dezgropam mortii. Ii aduceam aminte cum o asteptasem sprijinit de o
balustrada trei ceasuri sub vantul rece, taios. In acest timp ea jubila in
compania a trei necunoscuti.
Atunci mi-a spus ca simtea
nevoia de diversitate.Era absurd ; in fiecare zi chiar eu eram
altfel :radeam tipam, taceam, o iubeam, o respingeam ,doar pentru a o
chema din nou. Iata ca Ea interpretase gesturile ca pe indiferenta. Un al
saselea simt ii sopteaera adevarat era indiferenta ?i egoism.  Mi-era indifferent ce simtea Ea , limita
valorilor earm eu , un fel de Alfa ?i Omega, intr-o varianta mai pamanteana.

Ma lasam
dominat de instincte , in timp ce ea suspina in coltul camerei.

Suspina, nu plangea cum o
facea acum

 Credeam ca era momentul de sinceritate
absoluta , astfel incat i-am spus

despre ele.
I-am spus care era esenta ei, substanta fiintiala:

-Nici tu nu esti unica .Esti doar un ideal , un produs al imaginatiei mele,
nimic din ceea ce te caracterizeaza nu iti apartine. Nici macar un trup real nu
ai

-Daratinge-ma ! sunt cat se poate de reala si in adancul sufletului
tau stii asta

Era adevarat . ceea ce mie mi se parea sinceritate fata de ea era de fapt o
minciuna, o amagire grosolana. Ea era reala, si toate datele problemei se
schimbau.

            O construisem cu viteza
luminii inmintea mea ca pe ceva neadevarat numai pentru ca nu suportam gandul
ca Altcineva ma dorea schimbat. Eu care aveam toate atributele la gradul
perfectunii.

Zambii cinic , recunoscandu-ma invins si admitand aceasta ca pe ceva
neschimbabil.Se putea oare sa ma fi inselat in privinta ei ?

            Soarele
rasarea din nou, anuntand o alta zi 
 ce penibil poate suna uneori verbul
 a anunta   gandesc.  A anunta  de cele mai multe
ori este folosit pentru lucruri care binedispun, alteori pentru vesti triste.
De ce trebuie ca vestile triste sa fie introduse de acelasi verb folosit pentru
evenimente luminoase ? Oare vocabularul nu este indeajuns de bogat incat
sa gaseasca resurse pentru un nou cuvant ?Caci cuvantul care doare nu
poate avea valenta comuna cu acela care raneste, strapungand adancurile fiintei.

            O anuntasem  ca o iubesc, si ea
deasemenea ma  anuntase ca renunta la mine fara nici un
fel de remuscari. e ciudat cum spatiul si timpul nu mai ai valoare decat in
masura in care iti dai seama de singuratate.

E o noua zi , si imi vine tot mai greu sa renunt la protectoratul oferit cu
generozitate de peretii camerei mele. e o camera modesta , mica. Desigur ca
mi-as fi dorit una impunatoare, somptuoasa, cu decoruri demne de un rege. Insa
chiar de as fi avut-o, in ea mi-as fi impartit acum singuratatea in doua parti.

Si cu fiecare noua zi, in care soarele ar fi rasarit ca azi. as fi
recuperat din vreun ungher uitat al micului meu palat un adin cele doua
jumatati ale singuratatii, si as fi trait-o in acea zi ca si cum ar fi fost
ultima.

Mi s-ar fi parut absolut normal, deasemeni, ca la caderea noptii sa traiesc
a doua jumatate a singuratatii in asternuturile reci ; dar o singuratate
indiferenta, mai bine as numi-o solitudine, adica obisnuinta de a fi singur si nu singuratatea ca necesitate
inevitabila, fatala, desertaciune


 

Privesc soarele rasarind vesel; cred ca acest episod l-am mai vazut
undeva, nu stiu unde, caci mie rasariturile nu mi se par niciodata toate la
fel:sunt rasariturile de iarna, grele, in cale valul noptii cu greu ?i partial
se ridica abia intrezarindu-se cateva raze de oare, ?i sunt rasariturile de
vara , expansive, expresive , o explozie de culoare. Pe acestea din urma le
urasc, indiferent de strare sufleteasca. Sunt mult prea volubile , asemenea Ei
pe care o iubesc.

Si Ea , asemeni rasariturilor, pare de fiecare data altfel.


 


 


 

 

Scriitura ca balsam pentru suflet…ori cel putin asta credeam pana acum. Anunt cu bucurie ca in mai putin de o luna va vedea lumina tiparului volumul "Amintiri dintr-o vara nebuna". Reciteam intamplator poezii vechi, poezii noi si foarte noi, si mi-am dat seama de un fapt ingrijorator. Scriu doar cand sunt frustrat, nervos, iritat….si a rasarit un pui de intrebare…De ce  mama dracu’ sa scriu poezie a ajuns cel putin pentru mine un fel de ghena, de canal colector, de fosa septica in care imi deversez propriile neimpliniri. Si mai am si tupeul de a le face publice. Aseara, citind cateva versuri cineva mi-a spus "ma infectezi cu tristete". Asa sa fie? Daca da, jur ca nu este voita aceasta actiune, dar pur si simplu cand sunt toate bune si frumoase scriu MULT mai mizerabil decat atunci cand sunt trist sau visator. Nu am pretentia de a face arta, dar arta in general ar trebui sa fie apanajul euforiei, bucuriei creatoare.Asa era….odata. Sa fie vinovata, nu stiu daca in sensul bun sau rau, lumea in care ne invartim? Sa apuna sentimentele frumoase odata cu apusul omenirii. "amurgul zeilor", sau amurgul muzelor, l-om trai acum? Nu este  corect pentru poezie sa zgarii hartia cu mana tremurand, sau sa nenorocesc mai nou tastele lovindu-le cu putere, scrasnind din dinti. La fel cum nu este coret ca pictorul sa azvarle culorile spasmatic, sau muzicianul sa imprastie notele peste versuri negre despre despartiri sau moarte. Dar….lumea degenereaza in ceva ce peste generatii va fi analizat ca un fenomen de tip "boala secolului XXI". O boala de tip Van Gogh .
 
Scriitura ca balsam pentru suflet…ori cel putin asta credeam pana acum. Anunt cu bucurie ca in mai putin de o luna va vedea lumina tiparului volumul "Amintiri dintr-o vara nebuna". Reciteam intamplator poezii vechi, poezii noi si foarte noi, si mi-am dat seama de un fapt ingrijorator. Scriu doar cand sunt frustrat, nervos, iritat….si a rasarit un pui de intrebare…De ce  mama dracu’ sa scriu poezie a ajuns cel putin pentru mine un fel de ghena, de canal colector, de fosa septica in care imi deversez propriile neimpliniri. Si mai am si tupeul de a le face publice. Aseara, citind cateva versuri cineva mi-a spus "ma infectezi cu tristete". Asa sa fie? Daca da, jur ca nu este voita aceasta actiune, dar pur si simplu cand sunt toate bune si frumoase scriu MULT mai mizerabil decat atunci cand sunt trist sau visator. Nu am pretentia de a face arta, dar arta in general ar trebui sa fie apanajul euforiei, bucuriei creatoare.Asa era….odata. Sa fie vinovata, nu stiu daca in sensul bun sau rau, lumea in care ne invartim? Sa apuna sentimentele frumoase odata cu apusul omenirii. "amurgul zeilor", sau amurgul muzelor, l-om trai acum? Nu este  corect pentru poezie sa zgarii hartia cu mana tremurand, sau sa nenorocesc mai nou tastele lovindu-le cu putere, scrasnind din dinti. La fel cum nu este coret ca pictorul sa azvarle culorile spasmatic, sau muzicianul sa imprastie notele peste versuri negre despre despartiri sau moarte. Dar….lumea degenereaza in ceva ce peste generatii va fi analizat ca un fenomen de tip "boala secolului XXI". O boala de tip Van Gogh .
 
"Am incercat. Mi-a
dat toata silinta ca lucrurile sa fie in ordine. Si pana la un punct chiar asa
pareau. Am cunoscut femeia pe care multi barbati si-ar dori-o alaturi. Femeia
care tine la mine, si care ma intelege .Zambitoare, frumoasa.
Insa iinimii nu i-am cerut parerea
pana ce nu am revazut-o pe EA.
Ea, cea care m-a facut sa privesc tavanul in noptile cu luna plina si sa o
vad rasarind dintre picaturile de var, ea cea care ma facuse sa ma trezesc
dimineata cu un zambet larg pe chipul incremenit de obicei, si  sa ma bucur ca traiesc, dar mai ales sa simt
ca sunt viu. Ea a revenit peste imagina femeii de langa mine ca umbra lunii
peste Soare , si deodata tot trecutul a inlocuit prezentul aparent perfect pe
care il traiam. Am realizat ca sunt incapabil sa iubesc pe altcineva, si ca un
gol imens nu se poate astupa cu un dop de pluta.A revenit in viata mea mai vie
ca oricand, si fiecare clipa petrecuta cu ea s-a infipt dureros si adanc in
constiiinta-mi obosita  de cautare. Era
de ajuns sa stiu ca exista, nu vroiam nimic mai mult. Nici macar nu am
indraznit sa ii sarut obrazul la revedere, desi tanjeam sa ii ating buzele din care tasnisera odata cuvintele ce raneau.
O sorbeam din priviri, si deveneam din ce in ce mai orb la ce se petrecea in
jurul meu. Zacusem in compromisuri ca o turma de porci in noroaie, si asta ma
facuse sa am cugetul murdar. Chipul ei mi-a fost de ajuns pentru a ma ridica
din mizerie, si sa imi dau seama de ceea ce vreau. Soarta nemernica abea ne-am
revazut, doar ce am schimbat  cateva
cuvinte despre ceea ce s-a petrecut in timpul dintre despartire si revedere, si
destinul mi-o ia din nou de langa mine, la mii de kilometri departare,
trimitand-o printre straini"
     Austin Ounce este un om
simplu.Poate mai simplu chiar decat mine. Nu a inceput sa scrie din
alte ratiuni decat pentru a se exterioriza. Si totusi, lucarile lui,
eseistica si poezia in special, sub forma de fascicole, au avut un
succes neasteptat.Scria ca in transa , deloc pretentios, accesibil. Si
asta placea publicului. Nu ii era teama sa se arate slab, nu ezita
niciodata sa isi faca siesi doavada sinceritatii, chiar daca asta
insemna sa fie aratat cu degetul, stiindu-se afinitatea lui pentru
exactitate, si impulsivitatea ce il caracteriza. 
Fragmentul din "Curajul de a nu avea curaj" mi s-a parut elocvent
pentru starile contradictorii pe care le poate trezi in fiecare un
cuvant, sau
chiar numai o virgula asezata acolo unde trebuie.
Voi incerca sa reproduc curand alte cateva fragmente ale operei lui
putin cunoscuta publicului larg

 

 

"Am incercat. Mi-a
dat toata silinta ca lucrurile sa fie in ordine. Si pana la un punct chiar asa
pareau. Am cunoscut femeia pe care multi barbati si-ar dori-o alaturi. Femeia
care tine la mine, si care ma intelege .Zambitoare, frumoasa.
Insa iinimii nu i-am cerut parerea
pana ce nu am revazut-o pe EA.
Ea, cea care m-a facut sa privesc tavanul in noptile cu luna plina si sa o
vad rasarind dintre picaturile de var, ea cea care ma facuse sa ma trezesc
dimineata cu un zambet larg pe chipul incremenit de obicei, si  sa ma bucur ca traiesc, dar mai ales sa simt
ca sunt viu. Ea a revenit peste imagina femeii de langa mine ca umbra lunii
peste Soare , si deodata tot trecutul a inlocuit prezentul aparent perfect pe
care il traiam. Am realizat ca sunt incapabil sa iubesc pe altcineva, si ca un
gol imens nu se poate astupa cu un dop de pluta.A revenit in viata mea mai vie
ca oricand, si fiecare clipa petrecuta cu ea s-a infipt dureros si adanc in
constiiinta-mi obosita  de cautare. Era
de ajuns sa stiu ca exista, nu vroiam nimic mai mult. Nici macar nu am
indraznit sa ii sarut obrazul la revedere , desi tanjeam sa ii ating buzele din care tasnisera odata cuvintele ce raneau.
O sorbeam din priviri, si deveneam din ce in ce mai orb la ce se petrecea in
jurul meu. Zacusem in compromisuri ca o turma de porci in noroaie, si asta ma
facuse sa am cugetul murdar. Chipul ei mi-a fost de ajuns pentru a ma ridica
din mizerie, si sa imi dau seama de ceea ce vreau. Soarta nemernica abea ne-am
revazut, doar ce am schimbat  cateva
cuvinte despre ceea ce s-a petrecut in timpul dintre despartire si revedere, si
destinul mi-o ia din nou de langa mine, la mii de kilometri departare,
trimitand-o printre straini"
     Austin Ounce este un om
simplu.Poate mai simplu chiar decat mine. Nu a inceput sa scrie din
alte ratiuni decat pentru a se exterioriza. Si totusi, lucarile lui,
eseistica si poezia in special, sub forma de fascicole, au avut un
succes neasteptat.Scria ca in transa , deloc pretentios, accesibil. Si
asta placea publicului. Nu ii era teama sa se arate slab, nu ezita
niciodata sa isi faca siesi doavada sinceritatii, chiar daca asta
insemna sa fie aratat cu degetul, stiindu-se afinitatea lui pentru
exactitate, si impulsivitatea ce il caracteriza. 
Fragmentul din "Curajul de a nu avea curaj" mi s-a parut elocvent
pentru starile contradictorii pe care le poate trezi in fiecare un
cuvant, sau
chiar numai o virgula asezata acolo unde trebuie.
Voi incerca sa reproduc curand alte cateva fragmente ale operei lui
putin cunoscuta publicului larg

 

 

Minile ei att de fine
Cu unghii mici ?i albe
se ndreptau 
ca ntr-o rug?ciune c?tre Priap
nspre retina mea
mngindu-mi pleaopele, genele,
obrazul neb?rbierit de patru zile
buzele mele mirosind a nicotin?.
Degetele ei att de moi
mi atingeau p?rul r?v??it de vnt
?i inima r?v??it? de ploaie
pn? cnd pielea-mi gemea nfundat
ridicndu-m? din vis, n care c?zusem ca n moarte. 
Minile ei att de fine
Cu unghii mici ?i albe
se ndreptau 
ca ntr-o rug?ciune c?tre Priap
nspre retina mea
mngindu-mi pleaopele, genele,
obrazul neb?rbierit de patru zile
buzele mele mirosind a nicotin?.
Degetele ei att de moi
mi atingeau p?rul r?v??it de vnt
?i inima r?v??it? de ploaie
pn? cnd pielea-mi gemea nfundat
ridicndu-m? din vis, n care c?zusem ca n moarte. 

Azi, carte veche cu iz si mai vechi. Mi-ar fi placut sa scriu despre ceva nou. Letopizdetul in a nu stiu cata varianta al lui Vakulovski. Din pacate nu e pe gustul meu. O noua aparitie editoriala a lui cartarescu.Din nefericire nu citesc. Asa ca am hotarat sa fiu anacronic. Poate putin controversat . Poate luat in tarbaca de unii. Cu tendinte pensionaresti, si ton de jucator de sah in parc pe mese caroiate turnate din beton, ori jucator de dame la umbra castanilor si teilor ce-si scutura floarea. Ei bine, in ciuda acestora, nu voi ezita catusi de putin. Un nume, un om care din cate stiu inca este viu, un scriitor de exceptie, autorul "frumosilor nebuni ai marilor orase". Fanus Neagu, si o carte pentru lunatici, insomniaci, nostalgici, romantici…in final o carte pentru oricine, "In vapaia Lunii". Detin o editie veche, din 80 si ceva, ce cuprind emai multe cicluri de povestiri, majoritatea petrecute in Baragan si Delta.Aparent banale, impartite in 4 cicluri, "In vapaia Lunii", "Vara buimaca", "Caii albi din orasul Bucuresti", si inca unul al carui nume nu mi-l pot aminti (promit ca revin), povestirile lui fanus neagu sunt banale in aparenta, si relateaza cotidianul necosmetizat, brut, drame personale cu prea putina importanta la nivelul macrocosmosului. Contaminarea catorva sute de litri de tuica ai unui om cu gaz de lampa devine insa prilej de nebunie, acompaniat de "luna ce se balacea in galeata de tuica" si din  care acesta bea neincetat de 3 zile. Iibirile petrecute in Sulina se consuma barbar aproape, factorul postal face comert cu scrisori datand din al 2lea Razboi Mondial…banalitati e adevarat. Dar cuvintele au forta, ating un punct nevralgic tocmai datorita banalitatii. oricand este posibil ca tu sa fii  urmatorul in acest ciclu, ca intr- farandola draceasca invartindu-se ametitor. Exista o tensiune dramatica in frazele scurte, si atat de umane, si chiar un tractorist cu pielea atinsa de Pelagra pare ca rosteste un Shakespirian "to be or not to be" atunci cand cere o tigara altuia.Contextul este coplesitor, si "luna ca o limba de caine" atarna pe bolta chiar si in timpul zilei, perceputa in aceste scrieri doar ca mijloc de a accede la urmatoarea noapte. Personajele, din cele mai diverse, unele cosmopolite, sunt naturale, nu se forteaza sa para altfel decat sunt, si astfel Fanus Neagu ii apropie si mai mult de cititor pe poetul neinteles din Carciuma Deltei, sau pe micutul  care face o excursie pe rau intr-o copaie, ori pe pilotul de salupa ce intreprinde actiuni nebunesti in portul ingust. Recomand cu caldura "In vapaia Lunii", a se citi numai in stare de visare.

Azi, carte veche cu iz si mai vechi. Mi-ar fi placut sa scriu despre ceva nou. Letopizdetul in a nu stiu cata varianta al lui Vakulovski. Din pacate nu e pe gustul meu. O noua aparitie editoriala a lui cartarescu.Din nefericire nu citesc. Asa ca am hotarat sa fiu anacronic. Poate putin controversat . Poate luat in tarbaca de unii. Cu tendinte pensionaresti, si ton de jucator de sah in parc pe mese caroiate turnate din beton, ori jucator de dame la umbra castanilor si teilor ce-si scutura floarea. Ei bine, in ciuda acestora, nu voi ezita catusi de putin. Un nume, un om care din cate stiu inca este viu, un scriitor de exceptie, autorul "frumosilor nebuni ai marilor orase". Fanus Neagu, si o carte pentru lunatici, insomniaci, nostalgici, romantici…in final o carte pentru oricine, "In vapaia Lunii". Detin o editie veche, din 80 si ceva, ce cuprind emai multe cicluri de povestiri, majoritatea petrecute in Baragan si Delta.Aparent banale, impartite in 4 cicluri, "In vapaia Lunii", "Vara buimaca", "Caii albi din orasul Bucuresti", si inca unul al carui nume nu mi-l pot aminti (promit ca revin), povestirile lui fanus neagu sunt banale in aparenta, si relateaza cotidianul necosmetizat, brut, drame personale cu prea putina importanta la nivelul macrocosmosului. Contaminarea catorva sute de litri de tuica ai unui om cu gaz de lampa devine insa prilej de nebunie, acompaniat de "luna ce se balacea in galeata de tuica" si din  care acesta bea neincetat de 3 zile. Iibirile petrecute in Sulina se consuma barbar aproape, factorul postal face comert cu scrisori datand din al 2lea Razboi Mondial…banalitati e adevarat. Dar cuvintele au forta, ating un punct nevralgic tocmai datorita banalitatii. oricand este posibil ca tu sa fii  urmatorul in acest ciclu, ca intr- farandola draceasca invartindu-se ametitor. Exista o tensiune dramatica in frazele scurte, si atat de umane, si chiar un tractorist cu pielea atinsa de Pelagra pare ca rosteste un Shakespirian "to be or not to be" atunci cand cere o tigara altuia.Contextul este coplesitor, si "luna ca o limba de caine" atarna pe bolta chiar si in timpul zilei, perceputa in aceste scrieri doar ca mijloc de a accede la urmatoarea noapte. Personajele, din cele mai diverse, unele cosmopolite, sunt naturale, nu se forteaza sa para altfel decat sunt, si astfel Fanus Neagu ii apropie si mai mult de cititor pe poetul neinteles din Carciuma Deltei, sau pe micutul  care face o excursie pe rau intr-o copaie, ori pe pilotul de salupa ce intreprinde actiuni nebunesti in portul ingust. Recomand cu caldura "In vapaia Lunii", a se citi numai in stare de visare.
Weblog

Toate drepturile rezervate Weblog.ro

X