Am urmărit constant un blog, de ceva vreme încoace. L-am urmărit nu pentru că ar fi avut ceva de zis, ci pentru că eram doar curios să văd până unde poate duce ipocrizia, îngâmfarea şi egou-ul unui om asupra căruia planează de multă vreme umbra lipsei de integritate psihică. Voi explica în cele ce urmează.

Am fost şi sunt un admirator al folkului. Prietenii mei ştiu cel mai bine asta, şi nici nu m-am ferit să o afirm, în repetate rânduri. Mi-au plăcut deopotrivă titanii folkului românesc, precum Pittiş, Baniciu, Vintilă sau Ducu, dar şi artişti mai puţin cunoscuţi, ca Vasile Mardare, Adrian Beznă sau Walter Ghicolescu, ori tineri şi cu încă  acea lumină cutezătoare în voci şi compoziţie, precum Mihai Boicu, Mişu Călian sau Anamaria Bordean. Toţi mi-au fost dragi, în primul rând pentru că fac artă, o artă apropiată de suflet, mai mult sau mai puţin reuşită, dar înţeleasă ca atare şi asumată.

Despre Horia Stoicanu îmi pare oarecum inutil să mai spun ceva. Am scris, m-am revoltat, mi s-a confirmat opinia conform căreia un nimeni rămâne un nimeni şi după ce aruncă noroi în ceea ce o societate întreagă îmbrăţişează ca fiind valabil. Am vrut să vorbesc cu totuşi o urmă de respect, însă acest “uriaş” al folkului, el care strigă sus şi tare că e piatra de temelie a muzicii, el care din proprie iniţiativă a plecat de la Flacăra, vezi-doamne, a depăşi măsura. Neînţelesul folcăist care probabil nici toate acordurile de chitară nu le cunoaşte scrie pe o mizerie de domeniu, pentru că a descoperit internetul. Mai bine, mai rău, fiecare, nu-i aşa, scrie după cum îl duce procesoru’ primit de la mama natură.  Păi bă băiatule, când ai ceva defect la scufiţă, stai în casă, nu mai semnaliza lumii întregi că îţi filează lampa.

Exemplificăm cu ultimul articol, care mi-a stârnit hohote de râs. Abia acum am înţeles că e ceva putred în Horia Stoicanu. Vreo 70 %.Cităm şi analizăm

Ceea ce frapează imediat este lipsa noutăţilor din repertorii, interpreţii apelând costant la succese autohtone mai vechi sau la cover-uri- Păi stimabile, hai să facem o socoteală scurtă. Matale spui că dai cu muzicuţa din ’75. Şi nimeni nu ar putea să îţi numească o piesă mai de Doamne’ajută. Exceptând alea la care a pus voce şi chitară Vintilă, şi unde mă îndoiesc suspect de  mult asupra procentajelor contribuţiei tale. “În sala paşilor pierduţi” sună ca un cur, iertată fie-mi comparaţia. Başca, bă! Ai în 36 de ani 6 piese înregistrate. Pe lângă vreo 5 sau 6 piese Colibri , unde, la fel, dacă Moţu nu punea mâna, şi ţi le cântai matale, te alegeai cu cel mult 5 kile de roşii pentru bulion.  Concluzie: ai scris o piesă odată la 6 ani. Şi ai neobrăzarea să te plângi că vin copii de 19 ani şi susţin recitaluri de două ore cu piese vechi. Mi-aduci aminte de o cifră. De zero, da.

 

Să nu înşele numărul relativ mare al manifestărilor. Ele vin ca o consecinţă a sărăciei generale, iar genul se arată de departe soluţia cea mai ieftină pentru organizatori.- Să mori tu la duş! Înseamnă că a trecut ceva vreme de când n-ai mai scos mufarina din casă. Consecinţa sărăciei generale, auzi la guru. Păi cum a început mă lepro folku’? Îl cântau lorzii-n Buckingham Palace? Dădeau cu chitara pe la Fort knox, printre lingouri de aur?  Te-ai gândit vreo secundă că s-ar putea să fie o problemă, dacă sunt atât de multe cântări, şi pe tnie nu te caută nimeni? Eu da.  Chiar şi aşa, să te plătească din sărăcia aia a lor, că de-asta fac ei folk

Nici el (publicul)nu mai e acelaşi, adică format majoritar din studenţime, deschis spre nou, însetat de artă şi revelaţie. Vezi domnişoare elegante, venite să îşi etaleze toaletele, machiajul, farmecele, şi o sumă de băieţi entuziaşti, cu gândul la maşini noi şi afaceri mănoase. Nenea, bunădimineaţa. Băieţii entuziaţti şi cu bani sunt studenţii de ieri. Care încă ascultă folk, şi care au fost în stare să nu fie eternii studenţi.Şi domnişoarele au fost elegante dintotdeauna. Pentru că POT. Ba eu pun pariu şi că n-ai mai scos capu’ din casă de cel puţin douăj’ de ani.  Studenţimea încă vine la folk, şi-şi etalează ei săracii, da nu luxu’, ci tricourile de zi cu zi, pline de praf de Regie şi de bere la bidon. Încă e singurul refugiu al multora, muzica asta pe care încerci să micţionezi din nu ştiu ce motiv. Poate-ar veni şi tineretu’ ăla să te vadă dacă nu ai avea tarif de 400 de mii pe bilet. A stai că nu ai atât. Atât are Baniciu, pentru că POATE! Şi pentru Baniciu, unii îşi vând bonurile de la cantină. Tu ? Ce faci? Mi-am amintit, NIMIC.

Această asistenţă nu cere altceva protagoniştilor, decât bună dispoziţie, o seară plăcută şi ceva agilitate demonstrativă, ca mobil al admiraţiei. Totuşi virtuozitatea ţine mai departe doar de recuzita artei, nicidecum de psihologia ei.- Profundule, misticule! Tu ai versuri şambalistice, am uitat. Da’ baiu’ că le-au uitat şi alţii. Şi uite-aşa s-a pus umbra peste tine. De ce cânţi, să arăţi cât de iniţiat în armonii şi câtă adâncime zace-n tine? Sondă petrolieră ce eşti! Probabil că eşti tare singur acolo jos, dacă nu ai prins mişcarea în 36 de ani. Artiştii cântă pentru public, nu împotriva lui. Ştii ce-i ăla un bis?  Evident că nu, şi nici nu o să afli prea curând.

 

Să trag concluzii ar fi steril, orice om cu un IQ mai mare puţin ca numărul de la pantof le trage şi singur. În schimb vă provoc la o scurtă comparaţie auditivă.

 

  nea Horică, suni deloc. Chiar deloc. Şi plictiseşti. Ţi-o spun cât de grav se poate.
Şi asta ca să vezi matale un om care are ani mai puţini în buletin decâţi zici că ai matale cu chitara în braţe.