Articol publicat in: Personal


Oamenii vin şi pleacă, fac asta cu o  dezinvoltură

fantastică, nu văd urmele  lor, lăsate

în loc de amintiri, pe covoarele din casă,

păşesc toţi cu ochii închişi, au

ridurile adunate în mănunchiuri fine, şi pumnii

strânşi, când trec prin camera ta e vreme de

război, o luptă oarbă cu ei înşişi.Îi

ocoleşti, atunci când dai cu aspiratorul, de teamă

să nu dispară paşii ăia mici, ce duc totdeauna

spre pat, e un fel de gară la tine în piept

călătoarele, cu bilete sau fără, şi-au

descărcat bagajele,  s-a născut o  gară murdărită

de prea multe săli de aşteptare. Oamenii vin

şi pleacă, fără să se uite înapoi, ei au ajuns acolo

unde trebuia, în vreme ce ţie ţi se

impuţinează ţigările din pachet, le închipuieşti

conturul lor, al femeilor frumoase pe

deasupra pernelor,  cu fum gros , nicotina se

aşează grea peste o dâră de sâni , peste

respiraţia rămasă acolo , pe care o auzi

dimineaţa, sacadată, aşa cum o ţineai minte

e ceva ce nu ai cum să uiţi, retina ta

înregistra atent  orice mişcare, pe peliculă

acum, a venit vremea când se derulează tot

nu eşti sentimental, ştii prea bine asta ,

doar că ţigările sunt numărate, mai ajung

pentru exact două zile, după care habar

nu ai ce se va întâmpla cu tine, ţi-e teamă

că ai să mori, atârnat de un ştreang putred

într-un picior , necălcând urmele paşilor,

într-un picior, desenând cu ultima ţigară

aprinsă contururi frumoase, aşteptând să

prindă deodată, la vremea unui nou răsărit

viaţă din nou, atunci gara ta dintre coaste

unde acum simţi un junghi, nu ştii dacă

e doar o părere sau te-ai lovit azinoapte ,

o să trăiască din nou, odată cu tine, cineva, totdeauna

altcineva, îşi va imprăştia zâmbetul în altă vreme.