Articol publicat in: Personal


cand nu-ti mai trebuie alt ritm
decat sa-i asculti respiratia monotona
si s-o privesti cum iti striveste memoria

D’if

S? ne īnchipuim o camer? oarecare

f?r? u?i, f?r? geamuri , numai cu tavanul

pu?in cr?pat

pe acolo am s? ī?i ar?t ce nu am avut vreme pān? acum

S? ne īnchipuim, draga mea, c?

suntem din nou copiii ?ia doi

care aveau la picioare o lume

cāt un univers

cand ne s?rutam, ne īntindeam a?a de tare

īncāt z?ream dincolo de orizont

ai v?zut doar, ne fumegau buzele

de la cāte-un meteorit care ne deranja fierbinte plutirea.

S? ne īnchipuim c? nu ne mai īnchipuim nimic

numai  nisipul care ?i-ar fi zgāriat um?rul

unde mai devreme r?s?riser? dou? stele mici,

?i toat? vara care urma s? vin?, mai var?

ca toate verile celorlal?i bie?i oameni.

Ascult?, de la atāta īnchipuire, pe casa mea

cānt? cucuveaua, īnfoiat? īn pene

zice cum c? mi-a venit rāndul s? nu-?tiu-ce

?i felurite prostii . Eheeeeeeeee, nu ?tie ea

c? vremea mea nu-i gata, nu ?tie c?

mai sunt cāteva ploi de stele, care abia a?teapt?

s? ne vad? din nou, acolo sus, cu sufletele

īncārligate unul īn altul,  s? ne ude

īndeplinindu-ne īnc? o dorin??.

Ce dac? respir?m vid in nem?rginirea noastr?,

la fiecare pic?tur? de stea, o s? cerem

s? mai fim doi

o ve?nicie

?i īnc? una

?i īnc? una

pān? n-or mai ploua stelele.