Nichita s-a l?sat cu capul īn palme. Tace de zile īntregi. Din cānd īn cānd, ī?i toarn? īn pahar. M? prive?te dezorientat, tulbure. Pare c? nu m? recunoa?te.
-Nichita…b?trāne! Ce s-a īntamplat?
-Am uitat lec?i despre cub , copile. Am uitat toate cāntecele mele, am uitat cuvintele. Am uitat s? mai fiu eu. De fapt, cred c? nu am ?tiut niciodat? s? fiu eu. Am r?mas ca un bagaj la biroul de obiecte pierdute.
Suspin?. Singur?tatea lui īn mijlocul oamenilor īmi pare cea mai īnalt? form? de ascetism.
Vorbe?te īn pilde, ca de fiecare dat?.
-Am muncit, am ridicat din granit o statuie. Mare, frumoas?, la picioarele ei obisnuiam s? odihnesc atunci cānd sim?eam c? sfār?itul mi-e aproape. Īndep?rtam acolo toat? schimonoseala lumii ?steia, numai atingāndu-i soclul. Cīnd mi-era cald, cānd sim?eam c? ard de sete ca de?ertul….o s?rutam. ?i acum nu pot d?rāma ce am ridicat cu māinile mele. Īmi simt buzele cr?pate, ?i gustul sāngelui care-mi ?ā?ne?te pe ele, s?rat, m? īnseteaz? ?i mai r?u.