-Maestre, cum definiti tacerea?
Si Nichita, din ce in ce mai beat, cu vorba incarcata greoi de plumb, isi toarna cu mana rasucita inca un pahar de vodka . Ma priveste fix, si aproape ca ii zaresc nebunia dincolo de pupilele dilatate, scaldate deodata in lacrimi.
- Copile, tacerea……ta…tacerea- zise el in timp ce respiratia ii devenea sacadata- tacerea e un ucigas al sufletului. Copile, tacerea e e ca ploaia care-ti curge prin acoperis, pe care o auzi picurand in ligheanul albastru pus in mijlocul camerei. Tacerea o auzi cum ti se scurge- si accentua ultimul cuvant cu un suierat lugubru- ti se scurge crancen, neoprit, peste tine pana te acopera.
-Cand este timpul tacerii?
-Tacerea apare cand moare, cand moare orice, cand moare un "tu", un "noi", un "ceva". nu-ti fie teama sa nu taci, caci n-ai zile de doliu .
-Linistea e ca un doliu, maestre?
- Linistea e un giulgiu, nu un doliu. Linistea se arunca peste tine ca naframa peste morti, si abia o vei fi zarit-o, ca vei si mirosi a lumanari si a vesnicie.
- Se tace, Nichita, in dragoste?
- In dragoste , fiule , se tace mai mult ca oriunde. Caci dragostea estea moartea lui unu, si invierea lui doi. Si abea cand te-ai lepadat de trei ori de tine ca de Hristos, la cantatul cocosului, vei fi ingropat si inviat. Pana atunci, rastigneste-ti dragostele pe cruci de scobitori.