CÔnd ne-am z?rit, aerul dintre noi

?i-a aruncat dintr-o dat?
imaginea copacilor, indiferen?i ?i goi,
pe care-o las? s?-l str?bat?.
 
Nu erau in acea seara nici copaci, nici indiferenta. Doar doua priviri ce s-au intalnit. Si ceva nedefinit s-a petrecut in mine, albastrul ochilor mei pierzandu-se in verdele tau irizat.
 
Oh, ne-am zvÔrlit, strigÔndu-ne pe nume,
unul spre cel?lalt, ?i-atÔt de iute,
c? timpul se turti-ntre piepturile noastre,
?i ora, lovit?, se sparse-n minute.
 
Ne-am azvarlit, fara  cuvinte, in dansul acelas usor, si timpul a ramas incremenit intre zambetele noastre. Ore? Zile? Nici eu nu stiu, imi amintesc doar cum imi doream ca seara aceea sa nu se mai termine.

A? fi vrut s? te p?strez ţn bra?e
a?a cum ?in trupul copil?riei, ţntrecut,
cu mor?ile-i nerepetate.
?i s? te-mbr??i?ez cu coastele-a? fi vrut.

 Te-am strans in brate tare, prea tare, ca si cum ar fi fost ultimul lucru pe care l-as fi facut. Si  mi-ai raspuns la fel, am simtit mainile tale fine strangandu-ma asemeni. Ma temeam de dimineata, ma temeam de clipa cand vei fi plecat, intrebandu-ma cand vei mai veni sa imi picuri caldura in suflet.

*** Multumesc lui Nichita Stanescu pentru ca exista, si pentru ca a smuls din trupul limbii cuvintele pe care eu le traiesc acum ca pe o piesa de teatru. Poate cea mai frumoasa piesa, fara public, jucata intre doua suflete, din noapte in noapte.