Scriitura ca balsam pentru suflet…ori cel putin asta credeam pana acum. Anunt cu bucurie ca in mai putin de o luna va vedea lumina tiparului volumul "Amintiri dintr-o vara nebuna". Reciteam intamplator poezii vechi, poezii noi si foarte noi, si mi-am dat seama de un fapt ingrijorator. Scriu doar cand sunt frustrat, nervos, iritat….si a rasarit un pui de intrebare…De ce  mama dracu’ sa scriu poezie a ajuns cel putin pentru mine un fel de ghena, de canal colector, de fosa septica in care imi deversez propriile neimpliniri. Si mai am si tupeul de a le face publice. Aseara, citind cateva versuri cineva mi-a spus "ma infectezi cu tristete". Asa sa fie? Daca da, jur ca nu este voita aceasta actiune, dar pur si simplu cand sunt toate bune si frumoase scriu MULT mai mizerabil decat atunci cand sunt trist sau visator. Nu am pretentia de a face arta, dar arta in general ar trebui sa fie apanajul euforiei, bucuriei creatoare.Asa era….odata. Sa fie vinovata, nu stiu daca in sensul bun sau rau, lumea in care ne invartim? Sa apuna sentimentele frumoase odata cu apusul omenirii. "amurgul zeilor", sau amurgul muzelor, l-om trai acum? Nu este  corect pentru poezie sa zgarii hartia cu mana tremurand, sau sa nenorocesc mai nou tastele lovindu-le cu putere, scrasnind din dinti. La fel cum nu este coret ca pictorul sa azvarle culorile spasmatic, sau muzicianul sa imprastie notele peste versuri negre despre despartiri sau moarte. Dar….lumea degenereaza in ceva ce peste generatii va fi analizat ca un fenomen de tip "boala secolului XXI". O boala de tip Van Gogh .