Cu tot cu continut , vechi, comentarii si alte porcării, mulţumită faptului că Weblog merge ca un cur , şi nici măcar o temă nu mă lasă să schimb. O să mai dureze ceva până ne aşezăm frumos, dar de azi, scriem pe http://drunkandwild.wordpress.com

Am urmărit constant un blog, de ceva vreme încoace. L-am urmărit nu pentru că ar fi avut ceva de zis, ci pentru că eram doar curios să văd până unde poate duce ipocrizia, îngâmfarea şi egou-ul unui om asupra căruia planează de multă vreme umbra lipsei de integritate psihică. Voi explica în cele ce urmează.

Am fost şi sunt un admirator al folkului. Prietenii mei ştiu cel mai bine asta, şi nici nu m-am ferit să o afirm, în repetate rânduri. Mi-au plăcut deopotrivă titanii folkului românesc, precum Pittiş, Baniciu, Vintilă sau Ducu, dar şi artişti mai puţin cunoscuţi, ca Vasile Mardare, Adrian Beznă sau Walter Ghicolescu, ori tineri şi cu încă  acea lumină cutezătoare în voci şi compoziţie, precum Mihai Boicu, Mişu Călian sau Anamaria Bordean. Toţi mi-au fost dragi, în primul rând pentru că fac artă, o artă apropiată de suflet, mai mult sau mai puţin reuşită, dar înţeleasă ca atare şi asumată.

Despre Horia Stoicanu îmi pare oarecum inutil să mai spun ceva. Am scris, m-am revoltat, mi s-a confirmat opinia conform căreia un nimeni rămâne un nimeni şi după ce aruncă noroi în ceea ce o societate întreagă îmbrăţişează ca fiind valabil. Am vrut să vorbesc cu totuşi o urmă de respect, însă acest “uriaş” al folkului, el care strigă sus şi tare că e piatra de temelie a muzicii, el care din proprie iniţiativă a plecat de la Flacăra, vezi-doamne, a depăşi măsura. Neînţelesul folcăist care probabil nici toate acordurile de chitară nu le cunoaşte scrie pe o mizerie de domeniu, pentru că a descoperit internetul. Mai bine, mai rău, fiecare, nu-i aşa, scrie după cum îl duce procesoru’ primit de la mama natură.  Păi bă băiatule, când ai ceva defect la scufiţă, stai în casă, nu mai semnaliza lumii întregi că îţi filează lampa.

Exemplificăm cu ultimul articol, care mi-a stârnit hohote de râs. Abia acum am înţeles că e ceva putred în Horia Stoicanu. Vreo 70 %.Cităm şi analizăm

Ceea ce frapează imediat este lipsa noutăţilor din repertorii, interpreţii apelând costant la succese autohtone mai vechi sau la cover-uri- Păi stimabile, hai să facem o socoteală scurtă. Matale spui că dai cu muzicuţa din ’75. Şi nimeni nu ar putea să îţi numească o piesă mai de Doamne’ajută. Exceptând alea la care a pus voce şi chitară Vintilă, şi unde mă îndoiesc suspect de  mult asupra procentajelor contribuţiei tale. “În sala paşilor pierduţi” sună ca un cur, iertată fie-mi comparaţia. Başca, bă! Ai în 36 de ani 6 piese înregistrate. Pe lângă vreo 5 sau 6 piese Colibri , unde, la fel, dacă Moţu nu punea mâna, şi ţi le cântai matale, te alegeai cu cel mult 5 kile de roşii pentru bulion.  Concluzie: ai scris o piesă odată la 6 ani. Şi ai neobrăzarea să te plângi că vin copii de 19 ani şi susţin recitaluri de două ore cu piese vechi. Mi-aduci aminte de o cifră. De zero, da.

 

Să nu înşele numărul relativ mare al manifestărilor. Ele vin ca o consecinţă a sărăciei generale, iar genul se arată de departe soluţia cea mai ieftină pentru organizatori.- Să mori tu la duş! Înseamnă că a trecut ceva vreme de când n-ai mai scos mufarina din casă. Consecinţa sărăciei generale, auzi la guru. Păi cum a început mă lepro folku’? Îl cântau lorzii-n Buckingham Palace? Dădeau cu chitara pe la Fort knox, printre lingouri de aur?  Te-ai gândit vreo secundă că s-ar putea să fie o problemă, dacă sunt atât de multe cântări, şi pe tnie nu te caută nimeni? Eu da.  Chiar şi aşa, să te plătească din sărăcia aia a lor, că de-asta fac ei folk

Nici el (publicul)nu mai e acelaşi, adică format majoritar din studenţime, deschis spre nou, însetat de artă şi revelaţie. Vezi domnişoare elegante, venite să îşi etaleze toaletele, machiajul, farmecele, şi o sumă de băieţi entuziaşti, cu gândul la maşini noi şi afaceri mănoase. Nenea, bunădimineaţa. Băieţii entuziaţti şi cu bani sunt studenţii de ieri. Care încă ascultă folk, şi care au fost în stare să nu fie eternii studenţi.Şi domnişoarele au fost elegante dintotdeauna. Pentru că POT. Ba eu pun pariu şi că n-ai mai scos capu’ din casă de cel puţin douăj’ de ani.  Studenţimea încă vine la folk, şi-şi etalează ei săracii, da nu luxu’, ci tricourile de zi cu zi, pline de praf de Regie şi de bere la bidon. Încă e singurul refugiu al multora, muzica asta pe care încerci să micţionezi din nu ştiu ce motiv. Poate-ar veni şi tineretu’ ăla să te vadă dacă nu ai avea tarif de 400 de mii pe bilet. A stai că nu ai atât. Atât are Baniciu, pentru că POATE! Şi pentru Baniciu, unii îşi vând bonurile de la cantină. Tu ? Ce faci? Mi-am amintit, NIMIC.

Această asistenţă nu cere altceva protagoniştilor, decât bună dispoziţie, o seară plăcută şi ceva agilitate demonstrativă, ca mobil al admiraţiei. Totuşi virtuozitatea ţine mai departe doar de recuzita artei, nicidecum de psihologia ei.- Profundule, misticule! Tu ai versuri şambalistice, am uitat. Da’ baiu’ că le-au uitat şi alţii. Şi uite-aşa s-a pus umbra peste tine. De ce cânţi, să arăţi cât de iniţiat în armonii şi câtă adâncime zace-n tine? Sondă petrolieră ce eşti! Probabil că eşti tare singur acolo jos, dacă nu ai prins mişcarea în 36 de ani. Artiştii cântă pentru public, nu împotriva lui. Ştii ce-i ăla un bis?  Evident că nu, şi nici nu o să afli prea curând.

 

Să trag concluzii ar fi steril, orice om cu un IQ mai mare puţin ca numărul de la pantof le trage şi singur. În schimb vă provoc la o scurtă comparaţie auditivă.

 

  nea Horică, suni deloc. Chiar deloc. Şi plictiseşti. Ţi-o spun cât de grav se poate.
Şi asta ca să vezi matale un om care are ani mai puţini în buletin decâţi zici că ai matale cu chitara în braţe.

Ehe, cum îşi

mai răsfira ea prin somn

părul bolnav de întuneric

mult, de întuneric des

umblam cu mănuşi

ca un domn

să nu-i stric noaptea de porţelan

de pe chip

îmi dădeau gândurile ghes

să o ţin adormită un an

şi alte asemenea prostii

vezi tu, eram copii,

dar parcă undeva

acolo-n seara împricinată

cu ea odată

a adormit vremea toată

şi-mi doarme şi ceasul

şi limba în gură

în jur mi-e miros

de coniac , de băutură

de vorbe de prisos

şi parcă m-apucă

aşa, câteodată, din nou

dor de ducă.

 

Îi vezi la colţul străzii, cum stau cu pălăriile soioase

întinse a pomană, ai dracu, sunt o reţea întreagă

de milogi, hulpavi, întind mâinile făcute din crengi

unele mai strâmbe ca altele, strigă în fiecare dimineaţă

după mine, lipsiţi de orice respect, înfometaţi

dă-ne bă şi nouă din amintirile alea frumoase ale tale

cu care faci paradă, le ţii prin toate buzunarele ca

un grangur, au 793 de zile , şi tu tot le fereşti de

lumina zilei- nu primiţi nimic mă, sunt toate crude

de parcă acum ar fi răsărit din pământ, le aşez

lângă ibricul de cafea, stau cuminţi acolo, şi nu cer

mâncare, s-au prăfuit puţin , e drept, de la drumul

prea lung de aici până acolo, dăm cu Pronto special

pentru secunde speciale , cea mai recentă inovaţie de

la Johnson’s, şi strălucesc din nou, mai am loc pentru

câteva, am lăsat un loc liber în pat, şi-mi pare că

nimic nu se mai potriveşte acolo, s-a stricat toată

daravera. Anatolie, bei spirt ca un înecat, nu-ţi

face bine la lotcă, şi Moş Platon făcea tot ca tine

ai văzut cum vorbea singur la nouăj’ de ani ai lui

râdeau toţi din Mila 23 de el, uite, moşul nebun

dă la baltă cu năvoadele sparte, văzuse vreunul

dincolo de cămaşa moşului, cum avea o gaură

de când plecase dintre ei baba? Împart cu tine ,

mă Anatolie, tot ce am, tu eşti băiat liniştit,

îţi rup din zâmbetele mele de lângă ibric, numai

să nu te mai văd cu sticla aia albastră de Mona, nu e

sora răniţilor, nu ţi-a plăcut nici ţie niciodată de

boschetarii gălăgioşi, îmi spuneai chiar, uite nene

cum fac ochii ăia mari, de zici că ar vrea să-i arunce după

tine, că te preumbli matale cu sufletul peste geaca de blugi

şi mă Anatolie, al naibii de bine e să stau aşa, nu-mi

mucegăieşte, şi e meteosensibil, ştiu cu un ceas înainte

când e vremea să plouă, să fac dragoste, ba chiar

o să ştiu cu un ceas înainte şi când e vremea să mor.

 

Tereasa aia avea bere destulă, o puseseră
la rece pentru noi doar, ai văzut, cum a venit
ospătarul grijuliu, şoptind conspirativ ” mai am două , le
pun de-o parte” E o mascaradă, mersul aşa , din cârciumă
în cârciumă, şi expresia de pe feţele noastre atunci când
vedem că sunt închise la unu noaptea. E drept, e abia marţi
dar ei nu au habar că ceasurile rele se spală numai cu Silva
neapărat neagră. Bulevardul Tomis ar trebui interzis
ori mă car îngrădit, asemenea adunare de sâni
înşiraţi profesionist pe ferestrele maşinilor nu
mi-a mai fost dat să văd, fel de fel de curve, expuse
în galantare cu cai putere , e o altă mascaradă, a lor
de data asta , noi doar privim detaşaţi spectacolul,
îmi povesteşti despre cum unii chiar au plătit
să frământe în palme pungi vârâte sub pielea unor sâni
prea mici, mi-aminteşti de Vera şi Xenia, frumoase femei
dar drumul nostru este cu un singur sens , tot înainte
mai avem puţin şi scăpăm ce circul lor drăcesc, întindem
pasul, mersul ni se preface într-un mers negru , de
suburbie , automatul de unde ţi-ai luat cafeaua
era la fel ca viaţa noastră de atunci, prea multe
alegeri, prea multe sortimente, niciunul îndeajuns
de satisfăcătător, ne uitam către statuia lui Ovidiu -
nu ştiu dacă apucasem să îţi spun, dar mi-a devenit drag
stă el aşa ca fraierul acolo de mai bine de o sută de ani
şi nu spune nimic, l-au mutat ca pe un pensionar
paralizat , când înspre mare, când înspre primărie-
şi ne înnegream mersul, sacadat, te cauţi febril de chei
niciodată nu sunt acolo când ai nevoie, se inundă
camera de lumină, Vio a adormit cu televizorul aprins
ştim bine că îl deranjăm, totuşi la voi acolo miroase
încă a litere împrăştiate, le adunăm, dă-i dracu pe restu
nu mai este timp să fim altruişti, uite-te cât
de târziu s-a făcut , e bine că am găsit în frigider
încă o bere rece, ştii ce? M-am trezit dimineaţa cu
una din duduile alea fardate strident, rătăcită
la mine-n buzunare, eu cred că şi tu luasei una, numai
pentru tine, una cu sânii mari, dar nu vrei să-mi spui
o ţii închisă în şifonier, iese de acolo numai dimineaţa
în patru labe , să-ţi aducă ziarul, papucii şi să fac ă
o cafea mai bună ca aia de la automat, tare şi cu zahăr
exact atât cât trebuie. După care se întoarce la locul ei
între tricouri şi blugi aruncaţi de-a valma. Eu aşa
am făcut cu a mea. Nici acum nu pot să o gonesc.
Stă acolo şi tace, aşteaptă să-i fac un semn. Ne
năpădeşte somnul spre dimineaţa , am putea adormi
şi acolo, unii peste alţii, lui Vio nu i-ar păsa, şi-aşa
toţi ne înghesuim în aceiaşi viaţă, deşi e limpede că
nu avem toţi loc . Ne izbeşte briza , băi, Dane, e 5 şi
ceva , măcar pe drum spre cas ă o să ne răsară
pe spinările noastre înconvoiate câte un soare mic.

 

Lui Dan Mihuţ, ştie de ce.

…undeva, în adâncul nostru, suntem toţi nehotărâţi. Mirosim de la o poştă a ipocrizie, pentru că aşteptăm toată iarna să vină vara. Şi atunci când am dat cu nasul în vară, ne lamentăm că este prea cald.  Mă întrebase cineva deunăzi  de ce în filmele alea siropoase de Hollywood , se intâmplă toate până la marele sărut. De ce, vezi Doamne , nu fac un sequel . Ba fac, dar e obiectul unei industrii separate de cinematografie . Se cheamă porn.

Ştii, s-ar putea ca nimeni să nu renunţe la luptă aşa uşor.  Când planul a fost dinainte stabilit, atacul nu mai poatefi amânat. Alergăm în cerc, până  una alta, dar ăsta este doar antrenamentul. În ziua stabilită, unităţile comerciale aprovizionate cu textile vor vinde destul de bine, pentru că este nevoie de o batistă în care unul să-şi adune dinţii. Şi-aşa, din blitzkrieg în blitzkrieg, o să te transformi într-un Stalingrad mai mic, fără apă, fără mâncare, cu trupe inamice jur-împrejur. Şi ai să arunci armele, din încercuirea asta nu se iese decât cu mâinile în sus.

 

Nu este nimic greşit  în ce faceţi , vă convingeţi că

e mai bine aşa , ceilalţi ,de care oricum nu vă pasă

nu au cum să ştie ce doarme în capetele voastre

de copii . L-ai pus să îţi spună o poveste, nu puteai

să dormi , pentru asta l-ai trezit din somn , te-a privit

şi a început să turuie ceva, nici el nu mai ţine minte

ce, s-a trezit şi a stat în capul oaselor până a fost

sigur că ai adormit , mâna lui strecurată pe sub

gâtul tău a rămas neclintită până dimineaţă

nu este nimic greşit în ce faceţi, este doar o fugă

nebună după adevăruri, o fugă de sine, căreia

nu i se întrevede capătul, vă îngropaţi

în mormane de nimicuri nefolositoare,

sub teancuri de cuvinte până când uitaţi

să vă apropiaţi mâinile una de alta, uitaţi

strălucirea aia electrică răsărită între buzele

voastre, de oameni alergând pe  marginile

unui cerc perfect, în sensuri opuse, aşteptând

să se lovească unul de altul în goana lor nebună.

Oamenii vin şi pleacă, fac asta cu o  dezinvoltură

fantastică, nu văd urmele  lor, lăsate

în loc de amintiri, pe covoarele din casă,

păşesc toţi cu ochii închişi, au

ridurile adunate în mănunchiuri fine, şi pumnii

strânşi, când trec prin camera ta e vreme de

război, o luptă oarbă cu ei înşişi.Îi

ocoleşti, atunci când dai cu aspiratorul, de teamă

să nu dispară paşii ăia mici, ce duc totdeauna

spre pat, e un fel de gară la tine în piept

călătoarele, cu bilete sau fără, şi-au

descărcat bagajele,  s-a născut o  gară murdărită

de prea multe săli de aşteptare. Oamenii vin

şi pleacă, fără să se uite înapoi, ei au ajuns acolo

unde trebuia, în vreme ce ţie ţi se

impuţinează ţigările din pachet, le închipuieşti

conturul lor, al femeilor frumoase pe

deasupra pernelor,  cu fum gros , nicotina se

aşează grea peste o dâră de sâni , peste

respiraţia rămasă acolo , pe care o auzi

dimineaţa, sacadată, aşa cum o ţineai minte

e ceva ce nu ai cum să uiţi, retina ta

înregistra atent  orice mişcare, pe peliculă

acum, a venit vremea când se derulează tot

nu eşti sentimental, ştii prea bine asta ,

doar că ţigările sunt numărate, mai ajung

pentru exact două zile, după care habar

nu ai ce se va întâmpla cu tine, ţi-e teamă

că ai să mori, atârnat de un ştreang putred

într-un picior , necălcând urmele paşilor,

într-un picior, desenând cu ultima ţigară

aprinsă contururi frumoase, aşteptând să

prindă deodată, la vremea unui nou răsărit

viaţă din nou, atunci gara ta dintre coaste

unde acum simţi un junghi, nu ştii dacă

e doar o părere sau te-ai lovit azinoapte ,

o să trăiască din nou, odată cu tine, cineva, totdeauna

altcineva, îşi va imprăştia zâmbetul în altă vreme.

O bucată de cer, una cenuşie, întunecată, cu câteva
stele pictate naiv pe un colţ, probabil constelaţii
pe care Dumnezeu, scris cu D mare, sau altcineva
le imaginase , plăsmuite din nimic la început,
de care nimeni nu a auzit până acum, poate doar
Hawkings ori alt presupus geniu, mi-a căzut
azinoapte pe picior, în timp ce mergeam pe trotuar ,
păşind cu pieptul bombat, şi privind înainte, demn,
la bordel . Am zis, vezi-Doamne, ăsta-i un semn
că nu trebuie să mai mergem la curve, altfel
o să şchiopătăm surd, de ambele picioare
nefâcând nimic altceva. O să stăm şchiopi, murdari
de ceruri întunecate pe laba strivită, minunându-ne
de cât de greu atârnă un cer rupt, şi cum pe trotuare
îmbogăţim noi, plimbându-ne noaptea ca proştii
furnizorii de proteze , orteze cârje şi bastoane
frumos lăcuite, să se oglindească în ele
ca sfinţii rânjind strâmb din fel de fel de icoane
mersul nostru sacadat, mersul de mirosit jartele.

Ştiu că ai dorinţe ascunse, dorinţe
care unor li s-ar părea nenaturale
Ştiu asta, pentru că noi suntem la fel
avem o lume a noastră, dincolo
de orice altă lume, unde nimic
nu merge cum trebuie, dar
paradoxal, există ordine în tot haosul
ăla, din care ieşim de fiecare dată
cu genunchii juliţi şi capul spart.

Mai ştiu, prietene, că nu îmbătrâneşti
cum îmbătrânesc oamenii de rând
îmbătrâneşti în sens invers, revoltător,
pişându-te pe direcţia stânga-dreapta a
acelor de ceasornic, cronometrat
câte o oră inversă la fiecare micţiune
motiv pentru care părul nu are să
albească, o să fie înlocuit, în câţiva ani
de o tigvă cheală, de nou născut.

Am citit în cuvintele tale, ca în ziar
că nu găseşti în Kafland cadoul perfect
aşa că ţi-am ambalat fain frumos,
în hârtie notarială, cu parafă şi acareturi
ce am crezut eu de cuviinţă că-ţi va fi util
un sclav, să desfacă nenumăratele beri
să toarne, puţin câte puţin vodka seacă
şi să-ţi aprindă ţigara, un sclav,
într-un act de donaţie
Subsemnatul, în deplinătatea facultăţilor
mintale, mă angajez să cedez cu titlu gratuit
şi fără nicun un fel de pretenţie la contraprestaţie
numitului Dan, primul meu născut
la împlinirea vârstei de optsprezece ani
dimpreună cu o (una bucată) tavă de argint
plină cu struguri din care curge vin
Şi sincerele mele urări de viaţă
atât de lungă încât
nici cocoţat pe Chomolunga
să nu-i vezi capătul.

Pagina următoare »

Weblog

Toate drepturile rezervate Weblog.ro